Diplomația română și Marea Unire

Începuturile activității diplomatice datează încă din antichitate, diplomația reprezentând un mijloc pașnic de rezolvare a disputelor și de cooperare între state. Instituționalizarea diplomației și codificarea relațiilor diplomatice s-au făcut treptat, pe parcursul evului mediu și al epocii moderne.

Statele feudale românești aveau cancelarii diplomatice într-o formă incipientă ce îndeplineau activitățile curente de politică externă ale domnitorilor și desfășurau totodată și acțiuni protocolare. Adoptarea Regulamentelor Organice (în 1831, în Ţara Românească, şi 1832, în Moldova), inaugurează o nouă etapă în istoria diplomației românești, prin înființarea unor departamente distincte privind afacerile externe.

În timpul Revoluției de la 1848, Ministerul Trebilor din Afară din Țara Românească a acționat similar organismelor de resort existente în statele suverane. A fost instituită funcția de agent diplomatic cu misiuni speciale și astfel a fost realizată informarea oficialităților şi a opiniei publice străine asupra noii puteri revoluţionare, a programului ei de acţiune, s-au stabilit contacte diplomatice directe cu alte state europene.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, în ianuarie 1859, ca Domn al Principatelor Unite a marcat intrarea într-o nouă etapă de afirmare a statului român, în raporturile sale cu statele europene. Printre măsurile de modernizare a statului şi a societăţii româneşti, s-a înscris şi organizarea Ministerului Afacerilor Externe, în anul 1862.

Astfel, concomitent cu trimiterea la Paris şi la Constantinopol a unor reprezentanţi care aveau misiunea de a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, se organiza o nouă instituţie, sub titulatura oficială de Departamentul Trebilor Străine şi de Stat.

Decretul Domnesc nr. 168 din 27 iulie 1862 semnat de Alexandru Ioan Cuza, prevedea înfiinţarea următoarele secţii ale ministerului: Cancelarie, Afaceri Consulare, Politic, Contencios, Publicaţii Oficiale.

Apariţia instituţiei care avea ca principal obiectiv reglementarea legăturilor externe ale tânărului stat a impulsionat eforturile de emancipare politică şi de dobândire a unui statut internaţional, care să impună România drept stat independent şi suveran.