Diplomația română și Marea Unire

În perioada 1916‐1920, Ministerul Afacerilor Străine a fost condus de mai mulți miniștri, dar cele mai importante decizii de politică externă au revenit lui Ion I. C. Brătianu (8 decembrie 1916 ‐ 26 ianuarie 1918; 29 noiembrie 1918–12 septembrie 1919), Alexandru Averescu (29 ianuarie ‐ 27 februarie 1918), Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie 1919–13 martie 1920), Duiliu Zamfirescu (13 martie–13 iunie 1920) și Take Ionescu (13 iunie 1920–11 decembrie 1921).

Chiar dacă mulți dintre miniștrii de externe nu erau diplomați de profesie, provenind în special din mediul politic, aceștia au avut totuși o experiență practică în domeniul relațiilor internaționale, datorată educației solide și accederii treptate în diversele funcții ocupate de-a lungul carierei politice.

Ion I.C. Brătianu a fost unul dintre cei mai activi șef de guvern în domeniul politicii externe și cel mai important dintre artizanii proiectului național de la 1918, dovedind echilibru, clarviziune și o capacitate de analiză și sinteză excepționale ce i-au permis să negocieze direct cu reprezentanții Antantei la București în perioada 1914-1916 ori să conducă personal tratativele de la Conferința de Pace de la Paris în 1919.

De asemenea, Take Ionescu a fost un om politic cu o mare experiență și un prestigiu internațional real, fiind unul dintre cei mai activi susținători ai intereselor naționale românești în cadrul Comitetului Național Român de la Paris în perioada 1917-1918, și creatorul primei alianțe regionale de securitate – Mica Înțelegere sau Mica Antantă, formată în 1920 și 1921, de Cehoslovacia, România și Iugoslavia.

România dispunea și de un corp diplomatic bine profesionalizat, rolul diplomaților în formularea unor strategii pe termen lung și chiar în elaborarea deciziilor majore fiind unul crucial, chiar dacă adesea indirect.

Printre cei mai reprezentativi diplomați din acea perioadă se distinge Nicolae Mișu, ministru plenipotențiar la Londra în perioada conflictului mondial, despre care Regina Maria scria că era „extraordinar de inteligent și de învățat, vorbea paisprezece limbi străine”, „de o modestie de necrezut”. După terminarea războiului, Nicolae Mișu a fost unul dintre delegații prezenți la lucrările Conferinței de Pace de la Paris, iar pentru o scurtă perioadă de timp a îndeplinit funcția de ministru de externe (15 octombrie‐28 noiembrie 1919).

Roluri importante pentru îndeplinirea obiectivelor de politică externă ale României în timpul Primului Război Mondial le-au revenit și lui Alexandru Emanoil Lahovary, Victor Antonescu și Dimitrie Ghika, reprezentanții diplomatici ai României în Franța și Italia.