Diplomația română și Marea Unire

Realizată prin sacrificiile întregii națiuni, Marea Unire trebuia să fie recunoscută și în plan internațional. În pofida eforturilor României, poziția sa de negociere la Conferința de Pace de la Paris a fost îngreunată de încheierea Păcii de la București, care le permitea puterilor semnatare ale Tratatului de alianță din 1916 să nu mai recunoască obligațiile asumate, poziția fiind consolidată și de refuzul SUA de a recunoaște tratatele încheiate fără participarea lor.

În plus, desfășurarea Conferinței de Pace de la Paris a fost controlată de un directorat al celor patru Mari Puteri (SUA, Franța, Marea Britanie și Italia), care au avut decizia finală în cele mai importante chestiuni, statele participante fiind împărțite în două categorii: cu interese generale (Marile Puteri) și interese limitate (micile puteri), România făcând parte din ultima categorie.

Ion I.C. Brătianu a urmărit să îndeplinească obiectivele României cu deosebită stăruință și a ajuns rapid în conflict cu reprezentanții marilor puteri, în special cu președintele francez Georges Clemenceau. Poziția deosebit de intransigentă în problema minorităților și încercarea sa de a constitui un grup comun al micilor puteri cu Serbia și Grecia, în contrapondere cu cele patru Mari Puteri au condus la izolarea lui Ion I.C. Brătianu, care a părăsit Conferința de pace și, în cele din urmă, a demisionat. Noul prim-ministru, omul politic și liderul unionist ardelean Alexandru Vaida-Voevod s-a dovedit mai flexibil și a semnat Tratatul de pace cu Austria și anexat Tratatul Minorităților.