Diplomația română și Marea Unire

Societatea Națiunilor sau Liga Națiunilor a fost o organizație interguvernamentală înființată în cadrul Conferinței de Pace de la Paris din 1919, fiind prima organizație internațională având ca obiectiv principal menținerea păcii mondiale. Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale organizației erau prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj. Printre altele erau tratate și probleme umanitare precum respectarea drepturilor omului, protecția minorităților, normele sanitare ori comerțul cu armament. În perioada de maximă dezvoltare a Societății Națiunilor, în anii 1934-1935, organizația a reunit 58 membri.

Începând din anul 1921, diplomatul român Nicolae Titulescu a funcționat ca delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 și 1931) președinte al acestei organizații internaționale. În această calitate a militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin Tratatele de Pace de la Paris din 1919-1920, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunii.

Filozofia diplomatică a Ligii Națiunilor a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice față de trecut dar această politică a eșuat în lipsa unor mijloace concrete de impunere a deciziilor luate, prin sancțiuni economice ori militare. Importanța sa rezidă atât din activitatea benefică desfășurată, cât și din faptul că a fost precursoarea Organizației Națiunilor Unite, al cărei principal domeniu de activitate este menținerea păcii și securității în lume.