Diplomația română și Marea Unire

În Primul Război Balcanic – Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru, împotriva Imperiului Otoman (octombrie-decembrie 1912) – guvernul român a adoptat o poziţie de neutralitate. Au început apoi convorbiri cu reprezentanţii Bulgariei pentru o rectificare de frontieră în sudul Dobrogei, în favoarea României. Motivarea: de vreme ce graniţele fixate prin Congresul de la Berlin (1878) nu mai sunt în vigoare şi are loc trasarea unora noi, şi România este îndrituită să participe. Guvernele român şi bulgar au acceptat propunerea Marii Britanii ca diferendul româno-bulgar referitor la rectificarea frontierei dintre cele două state să facă obiectul medierii de către Marea Britanie, Franţa, Germania, Rusia, Italia şi Austro-Ungaria.

Atacul surpriză a trupelor bulgare împotriva celor sârbeşti a declanșat începutul celui de-al Doilea Război Balcanic (16 iunie 1913), fapt care a determinat intervenţia armatei române în Bulgaria, urmată de Conferința de Pace de la București, 29 iulie-10 august 1913 (Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru, România). Ca urmare, sudul Dobrogei (Cadrilaterul) va intra în componența României, până la 7 septembrie 1940, când, prin Tratatul de la Craiova, a revenit în hotarele Bulgariei, închizându-se acest diferend teritorial.

Diplomatul Alexandru Em. Lahovary, martor privilegiat la evenimente, le-a descris astfel în memoriile sale: “Prezidam tocmai delegația română în Comisia mixtă româno-bulgară, reunită în vederea obținerii unei rectificări a frontierei dintre cele două țări in regiunea Silistrei, când interveni lovitura de teatru care trebuia să ducă la cel de Al Doilea Război Balcanic...

După 36 de ani de pace rodnică, armata românească trecea din nou Dunărea. Întâia dată intervenția românească fusese menită să ne asigure propria independență, acum trebuia să asigure o ordine necesară tuturor. Armata regală română, cu o ținută perfectă, stăpânită de convingerea nobilei ei misiuni, înaintă până la porțile Sofiei, scutind doar din generozitate pe Țarul Ferdinand de umilința de a-i vedea propria capitală cucerită.

Același tact, aceeași moderație în pretenții, aceeași grijă de a evita orice jignire inutilă, fură arătate și în timpul tratativelor de pace. Pentru a aduce un omagiu politicii ferme și pline de înțelepciune a Regelui Carol I și o recunoaștere a marilor servicii aduse de intervenția armată a României, guvernele Serbiei și Greciei propuseră Bucureștiul ca sediu al conferinței de pace. Marile Puteri aprobară fără greutate aceasta alegere, Ministrul de Externe al Franței, St. Pichon, declarându-mi că Guvernul Republicii dorește ca România să primească o dovadă strălucită de satisfacție, pentru moderația pe care nu a încetat s-o arate și pentru foarte marile servicii pe care le-a adus păcii, căutând să pună totdeauna de acord politica sa cu marile interese ale Europei”.