Diplomația română și Marea Unire

În pragul anului 1914, alături de Europa marilor puteri grupate în două blocuri militare antagoniste – Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere – exista Europa naţiunilor, care exprima o realitate permanentă. La începutul primului război mondial mai mult de jumătate din naţiunea română trăia în afara graniţelor României, cea mai mare parte în Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina, dar şi în Basarabia.

La izbucnirea primului război mondial, oamenii politici români întruniţi în Consiliul de Coroană, la 3 august 1914, decid, aproape în unanimitate, că nu este de fel cazul ca România – legată formal printr-un tratat secret cu Puterile Centrale – să lupte alături de Germania şi de Austro-Ungaria. De aceea, în primii doi ani ai conflictului, ţara păstrează neutralitatea armată. Apropierea României de Puterile Antantei (Franţa, Rusia, Anglia), dorită de opinia publică şi de marea majoritate a personalităţilor politice, se produce din primele luni ale anului 1914, marcată de vizita ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa (15 iunie) unde este primit de Regele Carol I. În paralel, au loc convorbiri între primul ministru Ion I.C. Brătianu, ce îndeplinea și funcția de ministru de Externe, şi ministrul de Externe al Rusiei, S.D. Sazonov.

Ţinând însă seama de dorinţa naţiunii, guvernul de la Bucureşti a încheiat cu cel rus, chiar la 18 septembrie/1 octombrie 1914, cu asentimentul Regelui Carol, o convenţie secretă (Diamandi–Sazonov), potrivit căreia Rusia recunoaşte României „dreptul să-şi anexeze părţile din monarhia austro-ungară locuite de români“, la timpul „când va socoti că e mai bine”; România se angajează, la rândul ei, „să păstreze o neutralitate amicală faţă de Rusia până în momentul când dânsa va ocupa părţile din monarhia austro-ungară locuite de români”.