Politic-Social

Primul meu comentariu politic postdecembrist a aparut in 19 ianuarie 1990, pe prima pagina a primului ziar particular din Romania - Observator ￯- scos de Octav Buruiana.

Oricit ar parea de ciudat tinerilor de azi, formati la scoala anticomunismului propagandistic, in presa comunista veritabilii profesionistii erau cunoscuti si chiar admirati de confrati. Se intimpla asta cu Eugen Barbu, cu Dinu Sararu, cu Ecaterina Oproiu, cu Adrian Paunescu. Dintre fostii sefi de gazete, Dumitru Popescu si Eugen Florescu se bucurau de faima unor profesionisti ai condeiului.

Ma numaram printre cei recunoscuti ca buni fauritori de gazeta (contribuisem sau recontribuisem la publicatii precum Echinoctiu, Amfiteatru, Secventa, Suplimentul literar-artistic al Scinteii tineretului si Teatrul,

Asa se explica de ce, demisionind din fruntea revistei Teatrul in urma invitatiei venite de la noul C.C. al PCR (consiliul FSN), am primit rapid invitatii sa ma implic in presa independenta, care atunci se infiripa.

Nu-mi amintesc de unde ma stia Octav Buruiana.

Cum se grabise sa ceara colaborarea si unor scriitori care o facusera pe dizidentii anticomunisti (evident, din clipa in care Ceausescu intarcase vaca bugetara din care sugeau scriitorii nostri!), unii dintre acestia si-au exprimat supararea de a fi colegi de ziar cu un compromis precum Ion Cristoiu.

Octav Buruiana n-a tinut cont de supararea lor.

Cum colaborarea era remunerata, nici ei n-au continuat cu supararea.

Ce ti-e si cu anticomunistii astia!

Cind voi avea timp, voi scrie pe larg despre afacerea care a fost pentru multi smecheri anticomunismul tendentios, un soi de bolsevism intors pe dos.

Cunosc un asa-zis istoric dedicat anticomunismului absolut, care a sfirsit prin a fi candidat pe listele unui Securist absolut!

Comentariul meu din 19 ianuarie 1990 se intitula:

PCR - definitiv compromis. Un argument

Plecind de la interviul in care Ion Gheorghe Maurer istorisise la TVR cum s-a decis de citiva insi doar, desemnarea lui Nicolae Ceausescu drept Conducator al PCR dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, scriam:

"Ei bine, hotarirea care aducea la conducerea partidului si, in cele din urma, a tarii, un viitor dictator, ne-a fost infatisata de domnul Maurer ca rezultatul unei simple afaceri intre citiva insi. Telespectatorii se vor fi intrebat de indata, nu fara tulburare:

Bine, bine, dar era vorba de o organizatie de milioane de membri si, de fapt, de interesele unei tari intregi, nicidecum de cele ale unui catun din creierii muntilor. Este oare posibil ca o hotarire esentiala pentru soarta atitor oameni sa fie rezultatul unei intrigi de cabinet? E posibil ca la o asemenea decizie sa nu-si fi spus realmente cuvintul intreg partidul, intreaga tara? Sau, nu exagereaza cumva domnul Maurer, incercind sa-si asume un rol pe care nu l-a avut?

Nu, intervievatul nu exagereaza.

Nu este exclus, desigur, ca faptele sa se fi desfasurat astfel. Putem presupune, de pilda, ca Nicolae Ceausescu a fost "decis" de cele doua aripi, Stinga si Dreapta, aflate in batalia pentru afirmarea propriilor candidati: Alexandru Draghici si Gheorghe Apostol. Oricum, ce-a urmat e indeobste cunoscut. Ceausescu, "tinarul" care parea initial usor de manevrat, a reusit sa-i biruie pe toti.

Indiferent de desfasurarea lor, esenta faptelor din 1965 ramine aceeasi:

Luarea unei decizii politice majore nu in urma unei dezbateri in intreaga tara, ci a unor combinatii de culise.

Falimentul comunismului isi gaseste aici una dintre explicatii. Principiul centralismului democratic, specific Partidului Comunist, a dus, fatal, in relativ scurt timp, la restringerea primejdioasa a cercului de luare a deciziilor. Nu numai in cazuri precum alegerea Secretarului general, dar si in altele, la fel de importante, mecanismul decizional a ramas strain masei membrilor de partid. Luate in urma unei batalii de cabinet, din care putine lucruri razbateau in afara, aceste hotariri erau pur si simplu aduse la cunostinta partidului si, dat fiind monopolul puterii, ele se aplicau neconditionat.

Acest transfer al puterii de decizie de la partid la citiva insi a avut efecte dezastruoase asupra viabilitatii politice a Partidului Comunist. Cita vreme deciziile nu urmau logica vietii, ci logica masinatiunilor de pe culoarele Comitetului Central, coeficientul de eroare in raport cu adevarul realitatii crestea enorm. In acelasi timp, aplicarea acestor hotariri luate de altii, care nu corespundeau nici opiniei, nici intereselor marii mase de membri, nu putea fi decit lipsita de vigoare, deci, de eficienta.

Fara sa vrea, domnul Ion Gheorghe Maurer a adus un argument hotaritor impotriva conceptelor, practicilor si insasi existentei partidului din a carei conducere a facut parte."

Recitind azi acest text, inscris intr-o dezbatere ce se infiripase imediat dupa 22 decembrie 1989, in scurt timp curmata de navala anticomunismului primitiv, imi vine sa rid in hohote.

Ce prost eram!

In ianuarie 1990, acum citeva decenii, vedeam in absenta autenticei democratii interne principala cauza a falimentului PCR.

Privind in urma, denuntam luarea unor decizii intr-un cerc ingust, strain marii mase a membrilor de partid, hotariri ivite fie din hachitele sefului de partid, fie din intrigile camarilei din jurul lui.

Si puneam, evident, acest mecanism absurd de luare a deciziilor pe seama Partidului Comunist Roman.

Daca as fi privit inainte, la anii care aveau sa urmeze, nu cred c-as mai fi scris si publicat articolul din 19 ianuarie 1990.

As fi stiut ca deciziile din partidele democratice romanesti nu se iau altfel decit se luasera timp de decenii in PCR.

NOTA: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro