Business international

Donald Trump a anuntat in noaptea de 2 spre 3 aprilie 2025 ceea ce ne pregatise inca din campania electorala: ca va impune tarife generalizate tuturor tarilor cu care Statele Unite au deficite comerciale.

Lumea nu credea cu adevarat insa ca Donald Trump chiar va trece la fapte, astfel incat anuntul din dimineata zilei de 3 aprilie i-a luat pe multi cu surprindere.

Insa Donald Trump a fost consecvent cu planurile sale si a fost de asemenea, trebuie spus, corect cu cei care l-au votat pentru taxele vamale prin care crede el ca va intoarce in Statele Unite locurile de munca pierdute in ultimele decenii in favoarea mai ales a Asiei.

Intram astfel intr o noua epoca din punct de vedere al istoriei economiei mondiale. Iata ca globalizarea asa cum o stim, cu o tendinta de aplatizare a tarifelor vamale intre tarile lumii generalizata in ultimele decenii, nu este un dat.

Culmea, chiar Statele Unite si partenerii sai euro atlantici au fost cei care au impins enorm dupa Al Doilea Razboi Mondial catre o lume a unor tarife vamale din ce in ce mai mici: este vorba de asa numitele Runde GATT - General Agrements on Trade & Tarrifs, unde negocierile intre tarile dezvoltate si cele mai putin dezvoltate ale lumii au fost intense de a lungul deceniilor, iar in cele din urma s-a ajuns la Organizatia Mondiale a Comertului, unde au fost convinse si China si Rusia sa intre, desi priveau cu ochi foarte rezervati aceasta organizatie.

Si iata cum astazi, 3 aprilie 2025, dupa aproape 80 de ani de cand lumea anglo-saxona in special a luptat pentru tarife cat mai mici intre tarile lumii, pentru o asa numita lume "flat", pentru satul global, iata ca tocmai Statele Unite care detin 27% din PIB-ul lumii, au ajuns astazi la concluzia ca e necesar sa se protejeze si sa-si protejeze economia de marfurile prea ieftine din alte tari in primul rand din Asia.

De fapt, chestiunea e simpla. Vrei sa cumperi ieftin si de oriunde sau decizi sa-ti sprijini productia nationala si accepti sa cumperi scump doar de la tine din tara si eventual prost asa cum se intampla inainte de '89 in Romania.

Romania a trecut atunci exact invers, de la o situatie de tara in care 95% din ceea ce se consuma era din productia locala pentru ca a incercat sa-si plateasca datoriile externe si le-a si platit strangand la maxim consumul extern de produse, deci a trecut de la un maximum de consum local, cu costuri in penurie si calitatea produselor si in suferinta oamenilor, la o deschidere extrema in doar 10 ani.

A trecut la o economie care a devenit in sapte-opt ani complet deschisa, iar din 2007 absolut fara niciun tarif cu tari mult mai puternice din Europa de Vest.

Teoretic, cea mai mare parte a economistilor lumii afirma ca ideal este sa ai cat mai mici astfel de tarife astfel incat oamenii sa beneficieze de un produs la un cat mai bun pret si cat mai bun din punct de de vedere al calitatii, insa aceasta s-ar putea sa fie o lume ideala, asa cum si inainte de '89 era un sistem care isi dorea sa fie o lume ideala, dar care era o lume a lipsurilor, a frigului si a foamei, la noi, cel putin in anii '80.

De fapt ce s a intamplat dupa 1990? Au fost doua forte: forta democratica si forta internetului. Forta democratica a nivelat societatile astfel incat investitorii straini - iar pana in 1990 investitor straini egal investitori din Europa de Vest si Statele Unite mai ales - au putut sa investeasca sute si mii de miliarde de euro in spatii inaccesibile pana atunci si anume in Europa Centrala si de Est si in China si alte tari din Asia. Internetul a aplatizat si el lumea.

China a avut o politica de a atragere a investitorilor straini, dar in mod foarte controlat, cu conditia ca firmele straine sa nu detina decat 49% din organizatiile non constituite. China de fapt, spun unii specialisti, a invatat sa de la Romania sa lucreze cu investitorii straini, adica sa lucreze cu firmele din Europa de Vest dupa exemplul Romaniei din anii '70, cand Romania a facut parteneriate cu investitorii occidentali precum cei francezi sau canadieni, care au dus la aparitia Uzinei Dacia sau a centralei de la Cernavoda. Cooperare fara pierdere de control.

Pana in anii 80, China a fost inchisa ca tara. Occidentalii au fost cei care au batut la usa Chinei si au investit in asa numitele zone libere iar astazi China a ajuns la 17% din PIB-ul mondial, fata de 1% in anii '80, cand era cunoscuta doar ca un producator de tenisi si de creioane.

In aceasta perioada, America practic si- a pierdut clasa de mijloc, adica muncitorul american care in anii '60- '70 lucra intr-una din marele otelarii din Chicago sau intr-o uzina de automobile si era in stare sa si intretina o familie de patru persoane.

America este acum o tara unde piata muncii are forma de clepsidra - mijlocul este foarte ingust, baza sunt locurile de munca prost platite din retail sau HoReCa, iar la varf sunt IT-stii, bancherii, medicii sau avocatii. Exact aceasta problema a adresat-o Trump si incearca sa o rezolve prin aceste tarife, sa readuca locurile de munca industriale in Statele Unite. Intrebarea este daca mai poate face ceva, si cu ce costuri, dupa ce au trecut deja doua sau trei generatii de cand lumea s-a pus pe un cu totul alt fagas.

Libertatea schimbului contra dezvoltarii unei industrii locale nu este o contradictie noua, ci aceasta dezbatere se desfasoara inca de la aparitia primelor teorii economice. Economistul britanic David Ricardo, la 1820 a venit si a pus aceasta teza pe masa, teoria avantajului comparativ si a spus asa: "daca avem doua economii cum este cea a Marii Britanii si a Portugaliei, este mai bine pentru productia globala, pentru asa numitul output global, ca Marea Britanie sa se specializeze in productia de postav unde se pricepe mai bine si are mana de lucru calificata, iar Portugalia in productia de vinuri, unde se pricepe mai bine si are si conditiile geografice si pedologice". Dar asa Portugalia va ramane vesnic un producator de vinuri, nu va invata niciodata fizica, chimie, matematica sa aiba industrie..., spun criticii acestui model.

De-a lungul timpului, au existat de altfel si alti teoreticieni care au contrazis aceasta idee. Unul dintre ei a fost un economist roman contestat destul de puternic astazi, Mihail Manoilescu, care a fost preluat spre exemplu de economisti din Brazilia. Aceasta tara si-a dezvoltat o baza industriala pornind de la ideile lui.

Sunt doua forte contradictorii in economie: pe de o parte vrei produse mai bune si mai ieftine, pe de alta parte, daca aceste produse mai ieftine si mai bune vin cu pretul decimarii a milioane sau zeci de milioane de locuri de munca cum s-a intamplat in Statele Unite in ultimele decenii, la un moment dat s-ar putea ca oamenii sa gandeasca altfel.

America trebuie sa stranga din dinti astazi. Nimeni nu isi va aminti astazi ca a crescut puterea de cumparare in deceniile trecute sau ca tricoul care costa in anii '60 30 $ a ajuns in anii '80 la doar trei dolari.

Oamenii nu isi amintesc lucrurile bune, isi amintesc mai mult lucrurile rele.

Se va vedea pe termen lung sau termen mediu ce consecinte vor avea aceste tarife.

Dar America trebuie spus ca traieste astazi masiv din industria serviciilor, si fluxuri de sute de miliarde de dolari vin in Statele Unite din toate tarile lumii din servicii internet, din platforme precum Google, Facebook, din publicitate, din finante sau pur si simplu din vanzarea filmelor.

Vom fi de acord in Europa sa dam dublu pe pretul unui bilet la Cinema cu filme americane daca Uniunea Europeana va decide ca filmele americane trebuie suprataxate?

Intram intr-o perioada plina de incertitudini, dar ceea ce trebuie spus este ca de fiecare parte, daca stai sa te uiti, s-ar putea ca in povestea rabinului, fiecare sa fie convins ca are dreptate.

Ce ramane insa? Ramane totusi ideea ca, dincolo de piete, de bunuri si servicii, exista un sentiment de apartenenta la o natiune. Iar daca cineva vrea sa-i faca bine tarii, poata sa greseasca, dar faptul ca o face in numele acestei idei, tot este un castig pentru a merge mai departe. Se vor/vom gasi solutii pentru a merge mai departe.