Opinii

Anul 2025 poate fi considerat un punct de inflexiune al securitatii europene, similar cu 1945, datorita unor factori geopolitici si militari care redefinesc arhitectura de securitate a continentului. In 1945, sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial a condus la impartirea Europei intre Est si Vest, crearea ONU si inceputul Razboiului Rece. In mod similar, 2025 ar putea marca o transformare radicala in securitatea europeana. O aparare europeana autonoma nu trebuie privita doar prin prisma spatiului european, ci si ca un actor global, capabil sa influenteze echilibrul de putere in alte regiuni ale lumii. Daca Europa isi dezvolta capacitati militare mai avansate si isi asuma un rol mai activ in politica internationala, poate deveni un factor de stabilitate nu doar in Mediterana si Africa, ci si in Orientul Mijlociu, Indo-Pacific si chiar in zona Arctica.

Crizele consecutive din ultimii ani subliniaza vulnerabilitatile structurale ale Uniunii Europene, scotind in evidenta limitele capacitatii de raspuns rapid si coerent ale institutiilor europene. Invazia Ucrainei de catre Rusia a provocat o runda de provocari pentru guvernarea europeana, impunand UE sa adopte masuri economice si politice intr-un context international tot mai complex si instabil.

Vulnerabilitatea structurala a Uniunii Europene este adanc legata de modelul sau de guvernare, bazat pe compromisuri intre statele membre, care nu intotdeauna ajung la o viziune comuna rapida si eficienta. Adaptarea la noile realitati ale unei lumi interconectate si in schimbare continua necesita reforme in guvernarea UE, care sa imbunatateasca raspunsul la crize si sa consolideze solidaritatea intre statele membre.

Extinderea UE si crearea zonei euro au fost realizari semnificative pentru integrarea si stabilizarea regiunii. Aceste doua momente au consolidat nu doar coeziunea economica, ci si stabilitatea politica in Europa. Cu toate acestea, in fata provocarilor geopolitice recente, din ce in ce mai multe voci din cadrul Uniunii Europene sustin necesitatea unei politici de aparare mai coerente si mai autonome, care sa nu depinda exclusiv de NATO si de aliatii sai, in special Statele Unite.

Lumea se afla intr-o perioada de mari schimbari geopolitice, iar organizatiile internationale precum NATO si ONU joaca un rol important in gestionarea provocarilor actuale. In aceasta era a globalizarii rapide, transformarile tehnologice si geopolitice influenteaza continuu modul in care sunt structurate relatiile internationale si strategia de aparare. Organizatia Natiunilor Unite, infiintata in 1945 cu scopul de a mentine pacea si securitatea internationala si de a promova dezvoltarea economica si drepturile omului, pare sa aiba o performanta mai lenta in fata provocarilor globale actuale.

In acest context este bine sa ne referim si la blocurile regionale autonome si interconectate. Vorbim aici despre un concept care se refera la formarea si dezvoltarea unor grupuri de state care coopereaza intr-o anumita regiune pentru a-si coordona politicile economice, politice, de securitate si sociale, cu scopul de a obtine beneficii economice si de stabilitate reciproca. ASEAN (Asociatia Natiunilor din Sud-Estul Asiei), Mercosur sau Uniunea Europeana sunt exemplele cele mai notorii. Blocurile regionale mai integrate tind sa dezvolte institutii supranationale, care pot include comisii, parlamente sau instante juridice, cu rolul de a implementa si supraveghea politicile comune. In cazul Uniunii Europene, de exemplu, exista Parlamentul European, Comisia Europeana si Curtea de Justitie a Uniunii Europene. Unele blocuri regionale se concentreaza si pe securitatea colectiva, dezvoltand mecanisme de aparare comune, cum este cazul NATO in Europa si in America de Nord sau ASEAN in Asia de Sud-Est.

Lumea multipolara prinde contur prin consolidarea blocurilor regionale, care isi asuma roluri din ce in ce mai importante in diplomatia globala. Aceste entitati nu doar contrabalanseaza influenta marilor puteri, ci si modeleaza regulile jocului global prin initiative economice, parteneriate strategice si abordari comune in forurile internationale.

Asistam la o descentralizare a influentei globale, unde puterea nu mai este monopolizata de un singur pol dominant, ci este distribuita intre multiple centre emergente. Acest proces este alimentat de factori precum digitalizarea, interconectivitatea economica si dezvoltarea tehnologica rapida din afara Occidentului traditional. In plus, initiative precum Belt and Road Initiative (China), integrarea economica accelerata a Africii prin Zona de Liber Schimb Continentala Africana (AfCFTA) sau expansiunea BRICS demonstreaza cum aceste noi centre de putere isi consolideaza influenta. Chiar si in sectorul tehnologic, vedem companii din Asia sau Orientul Mijlociu concurand serios cu gigantii din SUA si Europa.

Europa a adoptat o abordare complexa cand vine vorba de cooperarea militara, in special in cadrul NATO si al initiativelor UE. Aceste doua entitati joaca un rol esential in asigurarea securitatii regionale, dar exista si o tendinta tot mai mare de a crea un pilon autonom european in domeniul apararii, care sa functioneze paralel cu angajamentele fata de NATO, fara a renunta complet la suveranitatea nationala asupra fortelor armate.

Unificarea resurselor militare europene ar crea o forta considerabila la nivel global. Cu toate acestea, fragmentarea actuala a acestor resurse intre multiple state face coordonarea si eficienta operationala mai dificile. In plus, diferentele in politicile de aparare, prioritatile nationale si nivelurile de finantare reprezinta provocari semnificative in crearea unei armate europene unificate.

Daca o astfel de armata ar deveni realitate, aceasta ar transforma Europa intr-o superputere militara globala, capabila sa isi protejeze interesele fara sprijinul Statelor Unite. Totusi, din cauza provocarilor politice, economice si strategice, acest scenariu este improbabil pe termen scurt si mediu, dar ar putea deveni fezabil in urmatoarele decenii, pe masura ce integrarea europeana avanseaza.

O aparare europeana autonoma poate deveni un factor de securitate nu doar in Europa de Est, ci si in regiuni strategice precum Mediterana si Africa. Acest lucru ar putea contribui la stabilitate prin gestionarea amenintarilor transnationale, combaterea terorismului, prevenirea crizelor umanitare si asigurarea securitatii energetice si comerciale.

Uniunea Europeana se afla la o rascruce strategica, iar capacitatea sa de a se consolida ca actor geopolitic va depinde de coerenta si viteza cu care isi dezvolta autonomia strategica. Desi UE are deja o influenta semnificativa in domeniul economic si normativ, dimensiunea sa militara a ramas fragmentata din cauza diferentelor de viziune dintre statele membre si a dependentei de NATO. Ramane de vazut daca UE poate depasi obstacolele interne pentru a deveni o putere militara credibila.

Autori: Vasile Dincu, fost Ministru al Apararii Na t ionale, in prezent eurodeputat, vicepresedintele Comisiei Speciale pentru Scutul Democratiei Europene.

Dan Luca, expert in politici europene si comunicare strategica, activand in Bruxelles, din 1997.