Opinii

Institutiile actuale ale Uniunii Europene sunt rezultatul unor decenii de ajustari si compromisuri intre statele membre. Desi ele au reusit sa gestioneze numeroase crize si sa mentina stabilitatea, apare intrebarea: sunt acestea cu adevarat adaptate cerintelor societatii europene de astazi? Sau, dimpotriva, evitam schimbarile majore de teama dezechilibrelor politice si economice?

De-a lungul istoriei, Uniunea Europeana a trecut prin mai multe etape de dezvoltare, avand diverse denumiri, atributii si un numar variabil de membri. In 1951, a fost creata Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), avand ca state fondatoare Belgia, Franta, Germania de Vest, Italia, Luxemburg si Olanda. Scopul principal era asigurarea cooperarii economice pentru prevenirea conflictelor, prin gestionarea comuna a industriilor de razboi - carbune si otel. Sase ani mai tarziu, in 1957, Tratatul de la Roma a dus la infiintarea a doua noi entitati: Comunitatea Economica Europeana (CEE), menita sa creeze o piata comuna, si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM), destinata cooperarii in domeniul energiei nucleare. In 1967, prin fuziunea CECO, CEE si EURATOM sub o administratie comuna, s-a format entitatea cunoscuta sub numele de Comunitatile Europene. Aceasta a reprezentat un pas important spre integrarea europeana. Momentul decisiv a venit in 1993, odata cu Tratatul de la Maastricht, care a transformat Comunitatea Economica Europeana in Uniunea Europeana (UE), consolidand integrarea politica si economica.

Nu orice problema societala necesita o schimbare institutionala. Adesea, solutiile pot veni din adaptarea mecanismelor existente, o mai buna implementare a politicilor sau chiar din colaborarea dintre state, fara a fi nevoie de noi tratate si reforme greoaie. Schimbarile institutionale sunt lente si complicate, iar istoria ne arata ca multe astfel de initiative se confrunta cu blocaje politice, veto-uri nationale si perioade de incertitudine. In loc sa ne concentram mereu pe modificari structurale, poate ar trebui sa vedem cum pot fi optimizate resursele si competentele deja existente.

Schimbarile majore din Europa dupa 1993 au transformat Uniunea Europeana dintr-un proiect economic intr-un actor geopolitic complex. Valurile succesive de aderare catre Est au consolidat UE, dar au adus si provocari legate de coeziunea economica si politica. Plecarea Marii Britanii a fost un moment definitoriu, punand sub semnul intrebarii unitatea europeana. Adoptata de majoritatea statelor dezvoltate, euro a intarit integrarea economica, dar a generat si vulnerabilitati in perioade de criza.

Aceste evolutii au culminat cu necesitatea unei aparari comune europene, accentuata de dinamica geopolitica globala: Statele Unite si-au mutat focusul strategic catre Asia-Pacific si au cerut Europei sa-si asume mai multe responsabilitati in materie de Securitate, iar Rusia a devenit o amenintare directa dupa anexarea Crimeei si invazia Ucrainei, fortand UE sa isi regandeasca securitatea colectiva.

Liderii europeni, fie ca se afla la Bruxelles sau in capitalele statelor membre, au realizat ca o aparare europeana robusta nu mai este doar o optiune, ci o necesitate vitala pentru viitorul Uniunii. Integrarea militara devine astfel un nou test al unitatii europene, comparabil cu cele ale extinderii si monedei unice.

Uniunea Europeana a avut mereu o abordare complexa privind apararea, osciland intre cooperare cu NATO si dezvoltarea unor capacitati proprii. De-a lungul timpului, eforturile pentru o aparare europeana comuna au fost sporite, mai ales in contextul noilor amenintari de securitate. Tratatul de la Lisabona din 2009 introduce clauza de aparare mutuala (Articolul 42.7 TUE): daca un stat UE este atacat, celelalte trebuie sa-l sprijine. De asemnea crestea rolul Agentiei Europene de Aparare (EDA) in coordonarea investitiilor militare. In 2017 se infiinta Cooperarea Structurata Permanenta (PESCO), lansata pentru a dezvolta proiecte comune in domeniul apararii. Iar in 2021, Fondul European de Aparare (EDF) dispunea de un buget de 8 miliarde de euro pentru cercetare si dezvoltare in domeniul militar.

E nevoie de o viziune asupra unei aparari europene, independenta fata de puterile mondiale. Credem ca apararea europeana nu trebuie sa cuprinda doar tarile din UE, ci se extinde la cele care adera la cauza. Desigur, parteneriate puternice cu Marea Britanie, Norvegia, si chiar Canada, par evidente in actualul context geopolitic. Un model flexibil, similar Schengen ar permite acestor state sa coopereze fara a fi obligate sa adere la UE, ceea ce ar elimina obstacolele politice ale unei integrari fortate. Sa nu uitam ca o actiune comuna pe palierul militar ar duce si la o mai buna dezvoltare economica, fara necesitatea ca aceste tari sa adere la UE. Discutia cu tarile in curs de aderare la UE trebuie sa aiba si o componenta a apararii europene proprii, mai ales ca unele dintre acestea sunt deja membre NATO.

Momentul actual nu ne permite sa avem o consultare publica si sa avem un nou tratat UE care sa schimbe arhitectura Europei contemporane. Nu e nevoie formal nici de infiintarea unei noi organizatii axata pe apararea europeana autonoma. Insa e fundamental, ca pana la sfarsitul mandatului actualei Comisii Europene, in 2029, sa avem o Coalitie de tari care consolideaza apararea europeana autonoma. Un punct fundamental al acestei constructii este bugetul necesar si provenienta sa. Este evident ca avem nevoie sa decidem impreuna asupra implicarii tarilor membre in "noul budget european", care sa acopere contributia la bugetul UE, dar concomitent si la bugetul apararii comune europene. Ramane de vazut daca UE va reusi sa-si creeze un buget suficient pentru a deveni un actor strategic independent.